Campionatul balcanic pentru jucători de volei având 15 ani și mai mici. Celor cinci echipe din spațiul  balcanic România, Bulgaria, Serbia, Turcia, Grecia li se adaugă Finlanda și Anglia și se organizează și  Turneul de calificare la Campionatele Europene. Două competiții în una.  

Pentru cei mai mulți a fost prima competiție internațională la care au participat acești sportivi veniți din diferite părți ale țării (Suceava, Botoșani, Zalău, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Tulcea, București). Este prima dată (poate nu pentru toți) când stau împreună într-un cantonament lung (poate prea lung). Poate prima dată când conviețuiesc cu alte 16 persoane. Dorm, mănâncă, transpiră la antrenamente, se spală, se distrează, muncesc, se supăra, se bucură. Nu mai e vorba despre “mine” ci despre “noi”. Poate pentru prima dată au un program comun, strict, pe care trebuie să-l respecte. Nu există “mami, mai dorm sau mami, azi nu mă duc la școală”. Regulile din comunitate sunt altele decât cele din familie.

S-a trecut de la “Domnu’ vreau…” la “Domnule profesor pot să…”. Nu ne așezăm la masă fără să ne spălăm pe mâini, nu ne punem în farfurie mai mult decât putem mânca, nu facem gălăgie la masă, nu lăsăm în urmă mizerie, nu-l deranjăm pe coleg, nu plecăm de la masă decât după ce antrenorul ne permite. Au învățat că trebuie să vină la programul stabilit cu 10 minute înainte și nu la ora fixată sau după.  

Acești copii au avut parte de doi antrenori cărora le-a făcut plăcere să lucreze cu ei, care i-au antrenat dar care i-au și educat, care le-au înțeles nevoile dar care i-au și învățat să muncească la sală. Doi antrenori care, în ziua liberă a turneului, au mers la sala de competiție de la ora 14 la ora 22 împreună cu statisticiana (Diana a făcut asta în fiecare zi, realizând statistica la toate meciurile) pentru a urmări jocul adversarilor. Tinerii nu au rămas singuri la hotel ci au avut program cu kineto-terapeutul. Statisticiana a pregătit toată noaptea clipurile video ce urmau să le fie prezentate a doua zi. Prima lor prezentare video. Sala era pregătită cu ecran, video proiector, laptop, flip chart, mese și scaune. Primii care au intrat în sala de prezentare au zis: WOW! Pentru cei mai mulți era prima dată când li se prezentau pe ecran direcțiile de atac, zonele de apărare, tendințele de a servi mingea ale adversarilor, etc. Nu au stat ca la film (oricum pop-corn nu era) ci au participat activ, și-au spus părerea.  

Au fost și situații simpatice: “Domnule profesor mi-am pus aseară pantofii de sport pe pervazul ferestrei (stăteau la etajul 6), a bătut vântul și mi i-a aruncat pe acoperișul restaurantului (la etajul doi)”. Mă așteptam ca antrenorul să-l certe și să meargă să rezolve problema. Dar antrenorul a râs iar răspunsul a fost “Hai să văd cum te descurci”. Tânărul a plecat, antrenorul l-a urmărit din umbră, să vadă ce va face.  

-Ți-ai recuperat pantofii de sport?  

-Da, domnule profesor.  

-Cum ai făcut? 

-M-am dus la finlandezi, care aveau camerele la etajul 2 și i-am rugat să-mi dea pantofii de sport (acoperișul era drept, sub geamul lor și nu prezenta nici un pericol). 

-Ai vorbit în engleză? 

-Nu știu engleză. Am scris pe telefon și am tradus cu Google în finlandeză. 

S-au împrietenit. Și cu turcii, mai ales cu turcii, și cu grecii. Mai puțin cu sârbii care au făcut mișto de ei: cum să pierdeți, bă, cu finlandezii? Apoi sârbii au pierdut 3-2 cu finlandezii. Dumnezeu nu bate cu bățul ci la seturi. 

Acești tineri s-au pregătit, s-au antrenat, au muncit cum cu siguranță nu au putut-o  face la cluburile lor datorită școlii sau datorită sălilor puține și foarte ocupate . Au progresat mult. Au servit mai bine, s-au apărat mai bine, au atacat mai bine și au fost la un pas de a fi între primele patru echipe ale competiției.

Au văzut ce înseamnă să ți se cânte imnul. În autocar, poate și înainte, au exersat intonarea imnului (da, au exersat intonarea imnului), au învățat cuvintele și și-au pus problema cum vor sta aliniați. Ei și-au ales poziția. I-au făcut mândri atât pe părinții care au venit la sală cu steaguri, trompete, tobe, tricouri galbene și încurajări, cât și pe cei de acasă. 

La întoarcere șoferul de pe autocar, un om deosebit, le-a mai oferit o lecție. La intrarea în vamă erau opt autocare care așteptau. El a ales o pistă liberă și le-a spus vameșilor care ne trimiteau la coadă: “Sunt cu Echipa Națională de Volei a României și în plus celelalte autocare sunt din Turcia și Ucraina iar noi facem parte din Uniunea Europeană”. Spre marea mea surprindere vameșii au făcut repede formalitățile și am intrat în ROMÂNIA.  

Am pierdut trei meciuri din care unul cu 2-3, am câștigat un meci, o echipă, niște tineri mai pregătiți pentru volei, pentru viață, i-am apropiat mai mult de adulți responsabili, am câștigat niște părinți pătimași. Ce spuneți? Nu-i așa că a fost un succes? Cu acești tineri sigur vor veni și victoriile sportive. Depinde doar de noi.