Eric (nepot 2 ani+) se urcă pe o structură pentru jocuri de copii mai mari. La vreo 7 metri. Trebuie să treacă pe o punte din ochiuri de frânghie spre un tobogan și o face. Tatăl lui se sperie pentru că piciorul îi putea scăpa printre ochiurile punții și urcă, printre copii, pe punte. Copiii îl apostrofează: ăsta-i loc de joacă pentru copii nu pentru adulți, dă-te jos! Eric, ție nu ți-e frică? De ce să-mi fie frică, tati? 

În dimineața zilei de 1 ianuarie, la 6 am, se aude un zgomot la ușa dormitorului. Chiaun, după o noapte nedormită, întreb cine e? Eu sunt, Victor! Nepotul de 4 ani +. Afară noapte, pe scară beznă, îl întreb: nu ți-a fost frică să urci la mine? Răspunsul lui mi-a explodat in creier. De ce să-mi fie frică, bunicule?  

Chiar așa, de ce să ne fie frică? Ne naștem neînfricați. Frica vine din noi, ne-o inducem, ne este transmisă, o căpătam. 

Hai să ne regăsim copilul din noi. Am fi liberi. Am fi fericiți. Am fi neînfricați.